Conform Convenţiei din 17 octombrie 2003 pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial semnată la Paris, la care a aderat atât România cât şi Ungaria se trasează principalele direcţii în definirea conceptului şi a posibilităţile de conservare ale acestuia ca marcă identitară tradiţională a comunităţilor în contextul unei societăţi axată pe modernitate, tehnologie şi consum.
Astfel, prin patrimoniu cultural imaterial se înţelege: practicile, reprezentările, expresiile, cunoştinţele, abilităţile - împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele şi spaţiile culturale asociate acestora -, pe care comunităţile, grupurile şi, în unele cazuri, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural. Acest patrimoniu cultural imaterial, transmis din generaţie în generaţie, este recreat în permanenţă de comunităţi şi grupuri, în funcţie de mediul lor, de interacţiunea cu natura şi istoria lor, conferindu-le un sentiment de identitate şi continuitate şi contribuind astfel la promovarea respectului faţă de diversitatea culturală şi creativitatea umană.
Patrimoniul cultural imaterial, aşa cum este definit mai sus, se manifestă îndeosebi în următoarele domenii:
a) tradiţii şi expresii orale, incluzând limba ca vector al patrimoniului cultural imaterial;
b) artele spectacolului;
c) practici sociale, ritualuri şi evenimente festive;
d) cunoştinţe şi practici referitoare la natură şi la univers;
e) tehnici legate de meşteşuguri tradiţionale;
Prin salvgardare se înţeleg măsurile vizând asigurarea viabilităţii patrimoniului cultural imaterial, cuprinzând identificarea, documentarea, cercetarea, prezervarea, protecţia, promovarea, punerea în valoare, transmiterea, în special prin intermediul educaţiei formale şi nonformale, precum şi revitalizarea diferitelor aspecte ale acestui patrimoniu.